AUTISM ROMÂNIA - Asociaţia Părinţilor Copiilor cu Autism,

O.P. 22, C.P. 225, Bucureşti,

Tel: 0731 816 880,

0761 104 432

E-mail: president [at] autismromania.ro

office [at] autismromania.ro

Înregistrată în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor

la nr. 66/PJ

CF 1423 1005


AUTISM ROMANIA - Twitter AUTISM ROMANIA - Facebook AUTISM ROMANIA - Facebook


Mărturii

Aici puteţi citi mărturii ale persoanelor diagnosticate cu Sindrom Asperger sau altă tulburare din spectrul autismului-TSA, respectiv ale celor care nu au un diagnostic, dar simt că fac parte din această familie. La fel şi mărturiile celor care au grijă de o persoană cu autism sau fac parte din familie: părinţi, fraţi, bunici, etc.

"Vocile" din interiorul spectrului sunt deosebit de importante pentru noi, ceilalţi, cei "normali", "tipici", deoarece prin intermediul lor cunoaştem mai bine această lume, pe care uneori credem că o ştim, dar este posibil să nu fie întotdeauna chiar aşa. Cunoaşterea înseamnă înţelegere şi o mai mare empatie sau măcar acceptare neutră a ceea ce este "diferit". Necunoaşterea, în schimb, presupune teamă, manifestată prin fugă sau agresiune.

Noi dorim şi încercăm să-i facem pe "ceilalţi" să nu fugă şi cu atât mai mult să nu fie agresivi, într-o formă sau alta, faţă de persoanele cu TSA.

Citiţi, aşadar, Mărturiile lor şi deveniţi mai apropiaţi şi mai prietenoşi!


Discuţii despre autism…

Este la modă folosirea cuvîntului “autism”: Guvernul a adoptat o postura autistă în această problemă… o persoană are o viziune autistă… ori un grup este aşa de autist, încît e incapabil să asculte… aşa cum de asemenea, este la modă să se folosească termenul “corect politic” sau expresia “pe vremuri”. (mai mult..)

O scrisoare regăsită

Nu sunt diagnosticată cu vreo tulburare din spectrul autismului, dar felul meu de a fi şi de a mă comporta între oameni seamănă foarte mult cu simptomele sindromului Asperger. (mai mult..)

Pentru toti@viitor.com

Sunt Miklos Muhi, am 30 de ani, am absolvit Facultatea de Stiinţe Economice la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. (mai mult..)


Discuţii despre autism…

Este la modă folosirea cuvîntului “autism”: Guvernul a adoptat o postură autistă în această problema… o persoană are o viziune autistă… ori un grup este aşa de autist, încît e incapabil să asculte… aşa cum de asemenea, este la modă să se folosească termenul “corect politic” sau expresia “pe vremuri”.

Ei bine, pe vremuri, nici măcar nu mi-ar fi trecut prin cap că într-o zi voi cunoaşte toate aceste lucruri despre autism… dar Dumnezeu sau Universul a făcut să fiu o mamă foarte mîndră de băiatul ei frumos, cu autism, astfel vă voi împărtăşi tot ceea ce aş vrea să ştiţi despre acest subiect şi ceea ce implică el, nu vă voi spune doar ce este “corect politic”.

Bine, dar autiştii nu sunt copiii ăia care nu vorbesc, se refugiază în lumea lor şi se îndepărtează de tot? Nu sunt cei cu care mamele trebuie să se închidă într-un dormitor micuţ ca să trăiască “miracolul dragostei”?

Nu am plîns cu toţii cînd am privit un film pe această temă?

Îmi amintesc totul foarte clar, exact momentul cînd bunul doctor mi-a spus cuvîntul cu “A” mare şi tot ce mi-a trecut prin minte a fost faptul că aveam doar un dormitor… Trist!!! Fiind mama, tată, sau membru al unei familii cu un copil autist şi săvîrşind aşa numitul “miracol al dragostei”, nu numai ca ţi se reduce ori ţi se ia baia, dar ţi se ia toată viaţa pe care ai avut-o pînă atunci… Unul dintre momentele cele mai îngrozitoare pe care l-am trăit a fost la o reunire a familiei. A avut loc în noiembrie. Vorbeam cu toţii, glumeam, dar cînd a început buletinul de ştiri la TV, atenţia tuturor s-a îndreptat spre TV şi de vreme ce nu mai aveam cu cine să vorbesc… n-am avut ce să fac decît să fiu şi eu atentă la ştiri. Tipul de la televizor vorbea despre un război… Război! Toată lumea era tensionată şi aştepta cu sufletul la gură fiecare cuvînt. Trecuse mult timp de cînd nu mai citisem o carte, un ziar, sau de cand nu mă mai uitasem la televizor. Despre ce vorbeau? Război? Ce război? Şi dintr-o dată m-am auzit şoptind: “Ce război??” Toţi ochii s-au întors de la televizor la mine, imediat, ca în desene animate… Aproape că puteam auzi “Ce vrei să spui – ce război?? N-ai auzit…?????????”

“Ei, soră…”, a zis fratele meu “Kuweitul a fost invadat prin august şi am putea fi aproape de izbucnirea celui de-al treilea război mondial, iar tu probabil că eşti singura persoană de pe planetă care nu ştie despre asta! Heeeiiiiiiii? Unde ai fost???”

Ei bine, asta se întampla pentru că am fost aşa ocupată, încât viaţa mea (care viaţă…?????) a devenit aşa… încurcată. Am încercat să mă justific cu ceea ce ştia toată lumea: fiul meu. De-a lungul anilor, lipsa mea de informaţie legată de ceea ce se întîmplă în lume a devenit motiv de “glumă a familiei”. Într-o zi vorbeau despre un accident îngrozitor cu gaz sarin, dar de vreme ce eram ruptă de realitate de-a binelea, am crezut că vorbesc de un tip numit Sarin, aşa că am întrebat cu naivitate, “Cine-i Sarin?”

Eram ocupată să-l învăţ pe fiul meu cum să zîmbească…

Deseori vorbeam cu adulţii de parcă aş fi vorbit cu copiii şi îmi amintesc o situaţie în care îi dădeam instrucţiuni precise verişoarei mele care este adultă, despre cum să intre în maşina mea pentru a lua o geantă de cumpărături: mai întîi bagi cheia în yala maşinii, apoi… M-am oprit brusc, realizand că se uita la mine zîmbind… Am fost îngrozită! Înnebuneam? Mi-am cerut scuze şi am rîs amîndouă de incident.

Dar fiul meu a învăţat să zîmbească. Şi ce zîmbet frumos avea… Cel mai frumos zîmbet din lume. Cît despre glumele familiei mele, mă tem că niciodată nu voi mai trăi acea dezamăgire şi să aud deseori: “Sarin…? Cine-i Sarin?” De asemenea ştiu că ei rîd cu blîndeţe de asta, pentru că în adîncul lor nu înţeleg cu adevărat care-i motivul pentru care eu niciodată nu mă uit la TV şi nu citesc vreo carte.

Într-o zi am realizat cît de dor îmi era să citesc o carte si cîtă nevoie aveam să citesc una. M-a izbit realitatea faptului că nu mai pusesem mîna pe o carte de vreo 3 sau 4 ani.

Filme, teatre? Mai există?

Pînă cînd fiul meu a ajuns să se uite drept în ochii mei a trecut mai mult decît mi-aş fi imaginat vreodată: 8 ani. Timp de 8 ani, mă gîndeam zi de zi că mi-aş dori să văd acei ochi frumoşi şi negri ca măslina care să se uite drept în ochii mei, dar continua să mă privească pe la spate. Nu mă privise deloc în ochi. Într-o zi cînd îl luam de la şcoală, ca de obicei, era foarte entuziasmat să-mi spună ceva, şi povestea ca orice copil în detaliu, întîmplarea cu pricina. Nu mă întrebaţi ce mi-a zis, dar îmi amintesc şi acum foarte clar fiecare moment de atunci, inclusiv briza răcoroasă care-mi venea în faţă. Era atît de entuziasmat, încît s-a uitat direct la mine cu cei mai minunaţi ochi negri strălucitori. A fost pentru prima dată în 8 ani, şi nu-mi venea să cred.

A fost cel mai frumos moment de bucurie, şi de atunci totul a căpătat sens. Cu un copil autist, lucrurile stau cam aşa: fiecare progres ce se face este o bătălie în parte. Repetăm aceleaşi lucruri, aceleaşi fraze, în fiecare zi şi la un moment dat, în cele din urmă reuşim.

Este o bătalie care se trăieşte emoţional, individual şi neîncrezător. Suntem conştienţi şi de faptul că sunt unele bătălii pe care s-ar putea să nu le caştigăm vreodată, dar niciodată nu vom fi siguri de asta, dacă renunţăm şi stăm cu mîinile în sîn.

Este o bătălie continuă pe care noi o purtam.

Acum el are contact vizual cu mine. Uneori trebuie sa-l rog să facă asta. Uneori, în cazul altor persoane trebuie să-i solicit atenţia, şi tot nu este atent mereu. Asta este încă o bătălie. Încă nu ştie să-şi lege şireturile la pantofi. Se enervează cînd vede că nu reuşeşte să facă ceva. Am descoperit că cea mai bună modalitate de a te comporta în cazul ăsta, nu este să insişti foarte mult, pentru că aşa cum ştim cu toţii, mai sunt şi multe alte lucruri decît legatul şireturilor. Aceasta este o bătălie pe care o abandonez în detrimentul altora şi nu regret acest lucru. Sunt suficient de norocoasă căci am avut momente de fericire şi de bucurie.

Ca mamă, singurul lucru cu care nu mă pot descurca îl reprezintă eşecurile. Este aşa dureros să vezi cum pierzi zi de zi, lună de lună, an de an, în care munceşti cu greu pentru a cîştiga o mică bătălie, şi apoi într-un moment nefast să faci un pas mare înapoi. Luni, uneori chiar ani de muncă grea, se pierd pentru totdeauna. Este un calvar îngrozitor, dar apoi ne ştergem lacrimile şi o luăm din nou de la început atît cît este nevoie pentru a reînvăţa ce s-a pierdut în acel moment scurt şi nefast. Aceasta este realitatea pe care o trăiesc astfel de copii şi părinţii lor. Chiar şi procedeul de învăţare este un element în sine, distinct, şi cînd se dobîndeşte această cunoştinţă, este folosită în orice fel pentru a genera alte sarcini care pentru noi sunt ori similare, ori identice.

Aşa cum vă puteţi imagina, acest lucru este foarte dificil.

Dar dacă, copiii autişti vorbesc şi comunică, de ce sunt autişti?

Unii părinţi sunt la fel de norocoşi ca mine: copiii lor vorbesc. Există o “forţă atotputernică acolo sus” care îşi îndreaptă feroce degetul divin şi decide ca acesta să vorbeasca, acesta să nu vorbească şi să nu pronunţe niciodată cuvîntul “mama”?

Uneori fiul meu mă strigă pe nume, “Ana”. Adulţii îl corectează: “Este mama ta, nu o poţi striga Ana…”, el se uită la mine întrebător cu ochii aceia frumoşi…îi zîmbesc, normal că îmi poate spune asa. Cît despre aceşti adulti, doar îi privesc cu condescendenţă gîndindu-mă că nu vor înţelege niciodată durerea de a nu avea fiul care să-ti spună că te iubeşte, aşa că doar îi răspund “Desigur că îmi poate spune Ana”. Şi o lăsăm aşa. Durerea asta este aşa veche, încît deja m-am obişnuit cu ea. Într-o zi, cînd vorbeam cu un tată, am făcut o glumă pe seama faptului că am aşteptat foarte mult pînă ce fiul meu a început să vorbească, încît acum, că vorbeşte, nu tăcem niciodată…

Am regretat de îndată ce i-am zis asta, întrucît i-am recunoscut privirea tristă şi întunecată, o durere aşa adîncă, ascunsă împreună cu atîtea altele. Îmi pare extrem de rău, tăticule!

Mintea fiului meu este pur şi simplu, literală.

Cînd îi zic “vino înapoi” el merge înapoi; daca-i zic “fă-ţi temele fără să te uiţi în carte”, el şi-o face cu ochii închişi.

Dar copiii autişti nu înţeleg?

Lipsa totală a răutaţii

Folosirea mesajelor subtile sau a cuvintelor spuse pe jumătate este de fapt, inutilă. Daca nu este specificat, mesajul nu ajunge la el. Imediat mă ignora şi îşi începe convorbirile normale şi stereotipe, fără a realiza ca nu a prins ce i-am zis, că nu a înţeles, pur şi simplu, informaţia mea nu ajunge la el. Drama noastră cea mai mare şi îngrozitoare ca părinţi ori rude ale copiilor cu autism este să interpretăm unele dintre metodele lor cotidiene şi confuze, motivaţiile lor, uneori aşa de simple şi de pure, dar atît de greu pentru noi de a le înţelege. Eu sunt prima care încerc să-i impun fiului meu un comportament social standard, pentru că trebuie să trăiască în această lume, dar uneori este greu să-i explic restului lumii, comportamentul fiului meu. Există o delimitare foarte fină între ceea ce este şi ceea ce nu este corect din punct de vedere social, iar aceasta este dificil de explicat. Uneori nu-i înţelg motivaţiile, căci pentru noi ar putea să fie doar dopul unei sticle sau o cutie goală de M&M, dar pentru el, asta este lumea.

Cam aşa stau lucrurile cu un copil autist. Dacă au o metodă specifică pe care o folosesc prima dată cînd merg într-un loc, aproape sigur o vor repeta mereu. Dacă comportamentele nu sunt adecvate, ne temem de următoarele vizite întrucît ştim că nu vor fi situaţii plăcute. Felul în care-şi organizează lumea şi înţelegerea lor pare a fi închisă în ei, dar cînd încercăm să vedem prin ochii lor, (si nu spun că ar trebui sa fim ori să încercăm să fim autişti, ci pur şi simplu să ne oprim şi să continuăm cu firul lor de gîndire) poate, doar poate, vom ajunge uneori la ei şi vom reuşi să vedem căile simple şi de bază ale acţiunii.

Ei au ritualurile lor, dar cine nu le are? Chiar dacă nu recunoaştem, ştim că noi toţi le avem. Atunci de ce ritualurile lor sunt mai absurde? Avem noi două seturi de principii? Ori diferă doar prin faptul că este făcut de o persoană cu handicap?

Conform principiilor noastre, nu este normal să vorbeşti nonstop despre trenuri, garaje, camioane, dar dupa cum ştim totul este foarte relativ, nu? Faptul că sunt mama unui băiat cu foarte mult potenţial, dar în acelaşi timp cu puţine capacităţi, m-a facut să cobor de pe piedestalul normalităţii şi să deschid ochii către atîtea alte realităţi care în trecut treceau pe lîngă mine şi le luam ca atare.

Un copil autist:

Frumos strălucitor – cred că universul a vrut sa ne scutească de durerea sindromului ilustrată pe feţele lor, aşa că ne dăruieşte copii frumoşi fizic.

Confuz – uneori simt că acesta este preţul pe care-l plătim pentru frumuseţea lor. Ne pot săruta şi îmbraţişa tandru uneori, dar în acelaşi timp ne resping blînd impunînd distanţa, fără un contact vizual… Mă gîndesc cu tristeţe că nu simţim cu adevărat că ne aparţin.

Într-o zi am adunat laolată “copii autişti” cum îi numeşte el. APPDA – Asociaţia Portugheză pentru Protecţia

Deficienţelor Autiste.

O parte din instituţii de acest gen le-am vizitat în trecut, dar niciuna nu m-a impresionat ca aceasta. Am fost încîntată de toate detaliile; de la culoarea carămizii care acoperea clădirea, pînă la igiena extrema şi respectul suprem pe care-l arătau faţă de persoanele autiste. La prima vizită, fiul meu şi-a sucit piciorul. Draguţa Dina a deschis uşa din faţă şi imediat s-a oferit să mă ajute şi aproape că l-a dus pe fiul meu în braţe într-o altă cameră, deşi îi tot spuneam că nu este nevoie…

Viitorul…

Acesta este un subiect faţă de care am, să-i spunem, “o atitudine autistă”. Am trăit mereu în prezent, totodată, ignorînd subtil prezentul pe care l-am simţit că m-a înşelat. Nimeni nu ştie ce-i rezervă viitorul, dar atunci cînd esti părintele unui copil ca al nostru, ştii că nu vrei cu adevărat să cunoşti viitorul, pentru că este prea dureros şi trebuie să ne concentrăm toată puterea şi energia astăzi, căci nu ştim dacă o să mai fie un mîine.

Într-o reuniune cu o mama mai în vîrstă decît mine, ne împărtăşeam experienţe şi moduri de a înţelege diferite scene şi situaţii. La un moment dat am realizat că, de fapt, era sora şi nu mama. Părinţii muriseră şi sora avea grijă de fratele ei adult. M-am oprit o clipă şi mă uitam în jur la părinţi; aveau aproximativ vîrsta mea, dar copiii noştri, vor fi tot timpul copiii noştri?

Viitorul mi se arată, dezvelindu-mi gîndurile cele mai întunecate şi trăgîndu-mi violent preşul de sub picioare. N-am de ales, decît să mă gîndesc la ziua de mîine. Accept destul de greu această idee. Adolescenţa latentă a fiului meu cu toate implicaţiile sale m-au trezit într-un vis urît. Încă trăiesc de pe o zi pe alta, înfruntînd cu greutate şi acceptînd ziua de mîine, ştiind că există APPDA cu personalul său competent şi excelent calificat.

Într-un fel, asta mă face să mă simt mai în siguranţă şi puţin mai liniştită.

Ana Martins Portugalia


O scrisoare regasită

Nu sunt diagnosticată cu vreo tulburare din spectrul autismului, dar felul meu de a fi şi de a mă comporta între oameni seamănă foarte mult cu simptomele sindromului Asperger. Am fost la un psiholog care la început a fost de părere că problema mea se rezumă la mutism selectiv, dar apoi a admis că poate fi mai mult, adică SA. Mi-a mai spus că ar fi greu să se facă o diagnosticare corectă în cazul meu, deoarece am 24 de ani şi e cam târziu ... Desigur, aş vrea să ştiu de ce sunt aşa cum sunt, dar nu voi mai încerca să mă schimb (de fiecare dată când am făcut acest lucru, a fost pentru că altcineva mi-a cerut-o, nu pentru că aşa am vrut eu).

Nu prea ştiu ce aş putea să spun despre mine ... nu ştiu dacă ar ajuta pe cineva să ştie că există undeva o fată care refuză (sau nu poate) să comunice cu restul lumii ... poate dacă aş şti cauza, aş putea să ma schimb şi să-i ajut şi pe alţii s-o facă ... Mi-e cam greu să vorbesc despre lucrurile acestea ... Mai ales că faptul că nu vorbesc doar de partea vizibilă a problemei şi nu prea ştiu cum să explic ce simt şi cum mă simt în anumite situaţii ... şi totusi ...

La şcoală, colegii îmi spuneau "muta", deşi ştiau că pot să vorbesc. Stiam şi eu că pot să vorbesc, dar ceva mă oprea ... Vorbeam doar cu mama şi cu bunicii, iar la şcoală nu spuneam decât lecţia. A durat vreo 12 ani până am început să răspund monosilabic la întrebări; "da", "nu", "nu ştiu" şi "bine" au devenit răspunsurile mele favorite - eram imediat lăsată în pace. Acum, cu toate că vorbesc mai mult (cu puţinii oameni care-mi sunt simpatici) şi încerc să mă port cât mai normal, sunt considerată mai ciudată decât atunci. Atunci eram "timidă şi cuminte" ... acum sunt "antisocială şi sălbatică" ...

Mi se reproşează că vorbesc prea încet; la început nu prea înţelegeam dacă ar trebui să vorbesc mai tare sau mai repede, până când cineva mi-a zis că nu aude ce zic. Mi s-a părut ciudat, pentru că eu mă aud pe mine, iar când încerc să vorbesc aşa cum mi se cere, mi se pare că strig ... Şi mai e ceva ciudat, lucrul acesta se întâmplă doar când sunt altundeva decât acasă. La fel se întâmplă şi cu expresia feţei - acasă zâmbesc, râd, dar în prezenţa altora parcă am o mască pe faţă. Toţi mă întreabă dacă sunt supărată sau tristă, iar dacă le zic că nu, nu mă cred ...

Nu ştiu să mă comport printre oameni (deşi cunosc regulile, nu pot să le aplic), nu ştiu ce şi când să spun ... şi mai important, nu înţeleg de ce trebuie în anumite cazuri să reacţionez într-un anumit fel; de exemplu, de ce să plâng la o înmormântare, chiar a unei persoane pe care se presupune că am iubit-o, dacă eu am o altă viziune asupra morţii şi consider că moartea acelei persoane nu e o tragedie?

Sunt şi altele: anxietăţile, crizele de nervi, frustrarea că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ceilalţi ... Mă deranjează că ceilalţi nu înţeleg că eu mă simt bine aşa cum sunt, că nu vreau neapărat să fiu ca ei, că nu e nimic deosebit în faptul că ma plimb desculţă prin centrul orasului, sau că prefer câinii oamenilor ...

Sunt multe lucruri pe care alţii le-ar considera absurde, cum ar fi faptul că nu-mi place să ma uit la un film dacă nu i-am văzut şi genericul sau că nu intru în lift dacă mai e cineva care vrea să urce ... Urăsc locurile aglomerate şi magazinele în care, imediat ce intri, te ia vânzătoarea în primire cu "Ce doriţi?". Eu am nevoie de mult timp că să mă hotârăsc ce vreau, aşa că prefer supermarketurile unde pot să mă uit la toate cât vreau fără să mă bată nimeni la cap ... şi nu-mi place să mă îmbrac în alb sau alte culori deschise - mi se pare că toata lumea mă vede dacă sunt în alb.

Copiii mici mă îngrozesc - mi se par foarte draguţi când îi văd în poze sau de departe, dar dacă se apropie la mai puţin de doi metri, mă blochez pur şi simplu şi nu fac altceva decât să mă uit la ei şi încerc să nu mă încrunt prea tare, ca să nu se sperie ...

Sunt şi am fost toată viaţa o singuratică (am o singură prietenă foarte bună, iar persoanele în care am încredere le pot număra pe degete), şi asta mai ales din cauza mea, pentru că unii dintre cei care mă cunosc chiar încearcă să se apropie de mine, dar eu îi ţin la distanţă. Pur şi simplu nu mă interesează, mă plictisesc oamenii, iar cei care mă interesează cât de cât sunt cei care îmi seamănă intr-o anumită măsură. Cel mai bine mă simt când sunt singură. Îmi găsesc tot felul de ocupaţii şi hobby-uri: citesc, fac haine, traduc, mai învăţ câte o limbă străina, mă uit la filme, ascult rock - aşa că nu mă plictisesc niciodată. Îmi place enorm de mult să mă uit la televizor - de acolo am învăţat tot ce ştiu, nu de la şcoală (apropo, nu mi-a plăcut niciodată şcoala, deşi am fost mai tot timpul premiantă). Dar se pare că lucrurile astea nu contează pentru "lumea de afară".

Când eram mică îmi imaginam că sunt un pui de extraterestru care a fost uitat pe Pământ şi tot speram că într-o zi o să-şi aducă cineva aminte de mine şi-o să vină să mă ia înapoi (asta se întâmpla cu mult înainte să fi auzit eu de autism ...).

Uneori mai sper ... nu că o să vină extratereştrii după mine, ci că o să găsesc nişte oameni care să mă accepte.

M, 24 de ani


Pentru toti@viitor.com

Sunt Miklos Muhi, am 30 de ani, am absolvit Facultatea de Stiinţe Economice la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Pe lângă diploma mea de licenţă, posed şi una de studii aprofundate şi o diplomă din partea Academiei Cornelia Goethe din Frankfurt am Main pentru absolvirea cursului pentru scriitori.

Lucrez ca programator încă din anul doi de facultate, sunt de fapt un economist împotmolit în mocirla infinită a informaticii. Vorbesc şase limbi (la nivele diferite) şi, pe lângă activitatea mea de informatician, scriu poezii şi povestiri în limba germană, un hobby care nu a adus încă nici un ban, doar câteva publicaţii în Germania. Am postat câteva din creaţile mele în germană pe www.miklos-muhi.de.

În prezent trăiesc în Satu Mare, oraşul în care m-am născut, sunt căsătorit de şapte ani şi am doi copii, un băiat şi o fetiţă.

Între 2000 şi 2003 am am lucrat şi am trăit împreună cu familia mea în Germania, unde am văzut într-un fel de "Teleenciclopedia" un reportaj pe teme psihologice. Simptomele prezentate mi s-au părut foarte cunoscute şi am început sa cercetez detaliat tematica prezentată. Mi-am cumpărat o carte foarte bună în domeniu, pe care am şi citit-o. A fost o experienţă extraordinară, parcă autorul american m-ar fi cunoscut de la naştere şi parcă acea carte ar fi fost scrisă folosind datele mele biografice.

Este vorba despre cartea lui Tony Attwood cu titlul "Asperger's Syndrome. A Guide for Parents and Professionals". O carte formidabilă; eu o am în traducerea germană, care poartă recomandarea asociaţiei federale din Germania "Ajutor pentru copilul autist" (Bundesverband Hilfe für das autistische Kind).

Această carte conţine chestionare care ajută la o primă diagnosticare a sindromului Asperger. Nu toate problemele prezentate s-au protrivit cu datele mele biografice, dar au fost destule pentru a căpăta o oarecare siguranţa în ceea ce priveşte originea problemelor mele.

Nu am înţeles niciodată şi nu înţeleg nici astăzi regulile nescrise ale relaţiilor sociale, deşi azi cunosc aceste reguli, pentru că le-am învaţat din experientele mele mai mult neplăcute. Neînţelegerea acestor reguli şi faptul că nu pot să percep sentimentele altora m-au adus atât pe mine cât şi pe părinţii mei în situaţii foarte neplăcute (un exemplu elocvent erau complimentele mele pentru murăturile servite la o întâlnire familială, murături ce au fost gata cumpărate, toate celalate fiind pregătite de mătuşa mea). Ba chiar există un lucuru pe care l-am priceput destul de târziu, la vârsta de 20: de ce trebuie să zic "vă rog" când cer ceva (am devenit foarte nepopular printre colegii mei de cameră din această cauză).

Am avut totdeauna şi alte probleme de comunicare. Când trebuie să explic ceva, trebuie să-mi fac mie însumi clar, pentru că acela căruia trebuie să-i explic nu dispune întotdeauna de aceleaşi informaţii, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, ca şi mie. Deseori m-am enervat (şi mă enervez şi azi câteodată) când intrelocutorul meu nu mă înţelege. Asta este valabil şi pentru toate cazurile când nu reuşesc să termin sau să realizez ceva. Dacă un plan trebuie schimbat, mă simt atacat sau cel puţin ameninţat. Poate din această cauză m-au fascinat scenele cu seppuku (sinuciederea rituală japoneză) din romanul Shogun, ritual practicat în cazul în care persoana în cauză nu a reuşit să execute ordinele primite.

În schimb concursurile nu m-au impresionat deloc. Nu înţeleg, de ce e cineva mai grozav dacă aleargă mai repede decât mine. El e mai iute, pentru că are o constituţie musculară mai avantajoasă sau a exersat foarte mult, adică dintr-o cauză normală. Aşa este şi cu meciurile de fotbal. Din punctul meu de vedere aceste sunt plicticoase şi o risipă de timp. Fotbalul nu-mi placea nici când trebuia să joc la orele de sport. Am studiat regulire după care jucătorilor li se arată cartonaşul roşu şi am făcut în mod intenţionat aceste greşeli, cu rezultatele corespunzătoare ...

Îmi amintesc foarte exact lucrurile. Am o memorie excelentă pe termen lung, lucru pe care îl exploatasem la maxim cu ocazia sesiunilor de examene la facultate. Nu prea mă impresiona modul în care ceilalţi se comportau în timpul sesiunii şi îmi preziceau că nu am să reusesc la examen. La toate presiunile de acest gen sunt şi am fost imun. Mă supun doar dacă găsesc un avantaj personal concret în imitarea comportamentului majorităţii; în rest urmăream intersele mele speciale.

Aceste interese s-au schimbat de-a lungul timpului. Am început cu dorinţa de a salva o prinţesă din ghearele unui dragon (lucru care a condus la încercarea să mă duc să văd lumea, ca în poveşti ... eram în clasa I), după aceea vroiam să devin un muschetar. După era sabiei a venit era călătoriilor spaţiale şi a astronomiei, care a fost înlocuită mai târziu de electronică şi electrotehnică (câteva siguranţe şi-au lăsat viaţa pe altarul ştiinţei).

Şi totuşi, se poate. Cu toate aceste impedimente se poate face o carieră, se poate întemeia o familie. Bineinţeles, nu singur. Oamenii din jurul meu s-au adaptat la problemele mele (eu nefiind în stare să mă adaptez la nimic). Cea mai mare performanţă aparţine însă soţiei mele care mă suportă (în toate sensurile cuvântului) de şapte ani, lucru pentru care îi mulţumesc.


Pentru toti@viitor.com

Când veţi citi cuvintele mele,
Poşta electonică va fi, probabil,
Un lucru demult depăşit
şi veţi râde de mine,
Că eu mai folosesc asa ceva ...

Dacă mai aveţi norocul
şi copacii
Pentru ca să îi tăiaţi.

Am fost blestemat
şi trăiam timpuri intersante
Când intunecate, cand luminate,
Ca o stradă
Mărginită de copaci.

Dar nu e vorba de copaci,
E vorba întodeauna de călătoria cea mare,
Care, când de sfârşeşte,
Aduce întodeauna moartea.

*

Am vrut să ajung la înălţime,
Numai vârful se schimba din când in când
Cowboy, indian
sau chiar Jean Marais.

Am învăţat,
Chiar si din întunericul
Acelor timpuri, că
Trebuie să tac ... sau să mint.

Eram eliberat,
Din afară,
Entusiamat, ca lumea,
Si căzusem in golul friguros.

M-am eliberat,
Dar acum de mine însumi,
şi am călcat
Pe propriul meu drum.

Am luptat,
Dupa anii hârţuirii,
Fără milă si rece
Contra stafiilor rele.

*

Iar acum ...
Aş putea să vorbesc
Despre copaci sau despre ce vreau eu,
Totul ar fi politic
şi responsabil
Ca şi cum am trăi
în capul lui Brecht.

Astfel am început să scriu
într-o limbă diferită,
Mama nu poate să citească
Ceea ce scriu,
Dar sunt liber.

Nu scriu despre copaci si nici
Despre nenorociţii lumii.
Lumea îmi este străină,
Dar sunt liber.

Sunt altfel ...
Lumea rămâne ascunsă,
Oamenii supăraţi,
De obicei fără să vreau,
Dar sunt liber.

Mă scriu pe mine însumi,
Absurdul, izolarea,
Neînţelegerea. Cunoaşterea
şi puterea asupra mea însumi,
Mă fac liber.

*

Să mă numiţi nebun,
Astfel îmi rostiţi numele,
şi eu voi trăi.

Să mă numiţi psihopat,
Astfel îmi priviţi sufletul.
şi eu voi trăi.

Să mă numiţi încăpăţânat,
Astfel căutaţi drumul meu,
şi eu voi trăi.

Iar dacă nu,
Nu veţi pierde nimic.
Chiar mai bine -
Umrăriţi-vă propriul vostru drum,
Nu regretaţi nimic

şi voi veţi trăi.


Propunere de politica publica in educatia copiilor cu tulburari din spectrul autismului TSA Donatii Fii Voluntar! Inscrie-te in Program!

Noutati

Intelege autismul prin fotografie!

Detalii:--Click Aici!--

Înscriere voluntari

Voluntarii se pot înscrie online AICI!

Voluntariaţi la Autism Romania!

Broşuri

Citiţi despre semne ale TSA în broşurile AUTISM ROMANIA DETALII AICI!

Aparitii editoriale de specialitate

Ultimele aparitii editoriale de specialitate le puteti gasi AICI!

Biblioteca

Detalii despre titlurile disponibile le puteti gasi CLICK AICI!

Ludoteca

Detalii despre jocurile si jucariile disponibile le puteti gasi CLICK AICI!